Calendarul Procesual

Povestea ce urmează s-ar părea, la prima vedere, extraordinar de neverosimilă, fiindcă ea nicicum nu se încadrează în schema dezvoltării istorice a omenirii pe care o avem la ziua de azi. În ultimul timp, s-a acumulat o cantitate impunătoare de studii ştiinţifice, care tinde să schimbe radical viziunea noastră în acest domeniu. Deja se poate de presupus, că paleoliticul pe care îl cunoaştem noi nu este unul original, dar un recidiv, o reîntoarcere – şi nu odată, dar de mai multe ori. În mitologia greacă st spune: „Hera (Tera, Pămîntul) năştea copii, iar soţul ei Cronos (Timpul) îi înghiţea, pînă cînd Hera nu ia dat soţului o piatră în loc de prunc”. Se conturează următorul tablou: omenirea a mai atins cel puţin odată un înalt nivel de dezvoltare multilaterală şi sunt semne că el a fost mult nai înalt ca cel actual, şi avea un aspect cu totul diferit de cel de azi. Atitudinea noastră faţă de acea perioadă şi faţă de acei oameni e necesar să fie ca faţă de extratereştri, adică să nu măsurăm cu preconcepţia şi prejudecăţile noastre. Apogeul ei, după datele mele preliminare, a fost între anii 85000 – 70000 î.e.n. Acea cifilizaţie a pierit în urma unui cataclizm natural, sau mai mult probabil în urma unui cataclizm tehnogen care a provocat unul sau mai multe naturale. Probabil război nuclear, sau poate mult mai combinat. Un desen al poporului Maia ne arată că firul vieţii a fost tăiat după al doilea Soare – asta ar fi în anul 58144 î.e.n.; şi că vinovat ar fi fost astrul nostru. Puţinii oameni care au rămas să mai semene a oameni, periodic, într-o parte sau alta a lumii au îcercat să refacă măcar nivelul minim al societăţii omeneşti, să-i ajute pe alţii să se ridice din dobitocism. Dar diferite calamităţi naturale, iarăşi aruncau omenirea înapoi. Ultimul cataclizm de proporţii foarte mari, care a şters nu numai omenirea de pe faţa pămîntului, dar şi amintirea despre ea a avut loc în mileniul 11 î.e.n. Axa Pămîntului s-a clătinat faţă de ecliptică – „nutaţie” se numeşte aşa fenomen, şi are loc în timpul solstiţiilor, după cîte am înţeles eu. Pămîntul s-a cutremurat grozav, a crăpat, se năruiau şi munţii. Apoi a venit un „ţunami” gigantic care a spălat aproape totul de pe faţa pămîntului. Clima s-a schimbat, nivelul mării a crescut cu 150 de metri. Unii autori afirmă, că cică Homo Sapiens ar fi venit de pe planeta Venera, cînd acolo s-ar fi făcut imposibilă viaţa. Nu se exclude, fiindcă autorii sunt oameni foarte serioşi şi argumentele lor nu-s goale. Dar cel mai raţional e să cercetăm bine materialul ce îl avem şi pe baza lui să ne mişcăm retrospectiv spre începuturi.

Savanţii istorici numesc civilizaţiile antice „civilizaţii fără copilărie”. De ce? Fiindcă ele apar brusc la anul 3000 î.e.n. cu toate atributele proprii unei civilizaţii mature: structură statală, oraşe construite pe plan, ştiinţe matematice, astronomice, agricole, arhitectură, prelucrarea metalelor, sticlei, pietrei, pictură, sculptură şi multe altele. Apare întrbarea logică: – Cînd şi unde sunt izvoarele acestor civilizaţii, unde e perioada de evoluţie de la omul primitiv la omul civilizat? Trebue să existe în mod obligatoriu o aşa perioadă de evoluţie destul de lungă ca proces istoric. Care sunt barierele care ascund unele perioade istorice destul de mari?

Unul din primii savanţi care a spart gheaţa a fost arheologul englez L.Vulli. Descoperind oraşul antic Ur din sudul Mesopotamiei, la o adîncime mare el a dat de un strat de nămol steril cu o grosime de trei metri. Sub acest strat Vulli a descoperit alt oraş şi mai vechi – Şurupac. Calculele au arătat, că parametrii acestei inundaţii au fost: lăţimea – 150 km, lungimea – 500 km. Un potop adevărat. Tot în acest timp, în anul 3102 î.e.n. oraşul Iadavilor ( neam în care s-a născut Krişna) din regiunea Hugearat, India, a fost înghiţit de apele mării. Tot această calamitate a afectat şi China şi teritoriu viitoarei Elade. Arheologic se cunoaşte bine, că anume din acest timp popoarele de agricultori au început să migreze în Europa. Pe teritoriul nostru aceştea au fost purtătorii culturii arheologice Cucuteni – Tripolie, agricultori cunoscuţi mai ales după un stil specific al ceramicii foarte asemănător cu ceramica unei culturi neolitice din China. Un calendar al poporului Maia comunică că lumea aceasta (perioada?) a apărut în anul 3113 î.e.n. şi se va termina la 24 decembrie 2011. Nu trebuie de ignorat nimic. Anacronizme de acestea se întîlnesc la majoritatea popoarelor, cînd o societate primitivă deţine calendare şi frînturi a unei ştiine înalte. Prima dată este corectă, şă fim atenţi la a doua. Deja putem spune că în jurul anului 3100 s-a produs o schimbare climaterică globală, dar nu o inundaţie locală în Mesopotamia. Evenimentul este larg menţionat în documentele timpului. Drept că cele mai multe mărturii poartă un caracter pictografic, care n-a fost valorificat încă destul de bine. Probabil, cauza a fost abaterea curentului cald al Atlanticului de Nord „Golfstrim” de la coastele Americii de Nord spre Scandinavia, şi pătrunderea lui în Marea Albă, fapt care a dus la o încălzire bruscă în Europa, care durează pînă azi. Texte babilonene spun că atunci cînd a fost potopul a crăpat pămîntul, alte texte irlandeze spun că atunci apa din lacuri a izbucnit în sus. Cînd „atunci” nu se precizează. Documentele antice comunică că au fost mai multe potopuri. Aici mai este mult de lucru.

Tot mai mulţi specialişti în alte domenii decît istoria aduc un aport foarte mare la cunoaşterea trecutului umanităţii. Cred că a sosit timpul lor, fiindcă lucrurile se complică grozav.

Aşa, de exemplu, profesorul Robert Şoh, geolog şi specialist în materie de erozie a pietrei, de la universitatea din Boston, la conferinţa Societăţii Geologice a Americii, care a avut loc în anul 1992, a dovedit, că renumitul Sfinx din Egipt este erodat de apă. Adîncimea straturilor erodate ( pînă la doi metri) vorbesc despre faptul că el a fost expus ploilor abundente în decurs de vre-o 2000 de ani. Aşa ploi în Egipt au fost între anii 7000 şi 5000 î.e.n. Peste 200 de geologi au susţinut teza d-lui Şoh. Deci, Sfinxul şi cele două temple din faţa lui (construite din aceiaşi piatră, identic erodată, dar restaurată cu granit încă în antichitate) puteau fi construite nu mai tîrziu de anii 13000 – 10000 î.e.n., in timpul aşa zisei „revoluţii neolitice”, cînd se constată o dezvoltare largă a agriculturii şi o densitate sporită a populaţiei. În Egipt atunci era o climă temperată, favorabilă agriculturii. În Europa continua perioada glaciară. După anul 10000 populaţia aceasta dispare cu agricultură cu tot. Aşa că de la 10000 pînă la 7000 î.e.n. n-avea cine să constriuiască în Egipt aşa monumente ca Sfinxul.

În anul 1993 Robert Biuvel, de specialitate inginer-constructor, pasionat de paleoastronomie, a făcut o descoperire sensaţională: poziţia celor trei piramide de pe platoul Ghiza copie poziţia celor trei stele din centura constelaţiei Orion. Deoarece constelaţia dată mereu are o altă poziţie pe cer, cea mai apropiată dată calendaristică, cînd trei stele din centura Orionului se situau vertical deasupra piramidelor a fost anul 10450 î.e.n. De aici rezultă că cele trei piramide gigantice din Egipt au fost construite anume la această dată, odată cu Sfinxul. De ce? Ce eveniment putea îndreptăţi aşa eforturi neomeneşti? Faptul că piramidele s-au construit greu nu poate fi contestat, altfel ar fi înpînzit Egiptul cu astfel de giganţi, sau ar exista măcar palate similare.

Ipoteza conform căreia piramidele ar reflecta concepţiile religioase despre viaţa de apoi ale egiptenilor şi ar avea menirea de a plasa faraonul după moarte printre zei nu rezistă. În primul rînd, dacă ar fi aşa, toate piramidele ar trebui să fie identice ca structură interioară, că nu s-au mai schimbat concepţiile religioase de la Khufu la Khafra care au succedat. Şi în genere, nu puteau aşa oameni învăţaţi ca arhitecţii piramidelor să fie în acelaş timp şi aşa de naivi. Cred că despre aceasta îşi dă seama orcine. Se cunoaşte numele arhitectorului piramidei în trepte al lui Zoser. Acesta este Imhotep, mare „preot” la templul soarelui din oraşul On ( Iunu, Heliopolis). Pentru merite mari în restabilitea ştiinţei el a fost declarat „ om asemănător cu zeii”. Aha, deci iată cum trebuiau să fie zeii – învăţaţi! Opera constructorilor marilor piramide este mult mai mare. Numele lor nu se cunosc. Da, piramidele aveau rostul de a ridica faraonul (şi pe alţii) printre zei, numai nu după moarte, dar din fragedă copilărie, fiindcă ele sunt nişte purtători de informaţie asemenea cărţilor.

Oamenii care au studiat profund antichitatea demult ştiu, că de fapt, popoarele antice n-aveau nici un fel de religie în sensul de azi al cuvîntului. Să nu vorbim despre concepţiile oamenilor necărturari, căci azi ele n-us mai presus – nivelul a rămas acelaşi: jos de tot. Nimeni nu impunea ori nu agita pe nimeni să creadă aşa sau altfel. Fiecare era lăsat la voia lui să creadă ce vrea. Aşa numita religie politeistă nu era militantă şi misioneră. La început templele au fost în esenţă instituţii ştiinţifice pentru cei iniţiaţi, adică pentru „preoţii” templelor, pentru elita conducătoare, matematici, arhitecţi, pictori s.a. Aici se făcea şcoala. Pe măsura degradării acestui sistem au apărut şi individualităţi care l-au compromis din necunoaştere. „Preoţii” templelor se numeau la diverse popoare în mod diferit, dar sensul era unic: om învăţat, savant. Noi cunoaştem mai mult denumirea de „ mag” sau „magistru”. Pentru aceştea exista variantul sacral de cunoştinţe şi el împărţit pe trepte – după cît vroeai şi cît erai capabil să cunoşti. Pentru oamenii necărturari şi pentru tot felul de gură-cască (turişti) exista variantul profanic al ştiinţei, acela pe care l-am învăţat noi la şcoală şi la facultăţi. Numai că în antichitate cuvîntul „profan” n-avea sensul de astăzi (de prost). „Pro-fan” avea sensul „pentru amatori”. Oamenii iniţiaţi (învăţaţi) nu-şi puteau permite o atitudine batjocuritoare faţă de „oamenii ce persistă temporar în necunoaştere”. Mai mult ca atît, în variantul profanic, era inclus geniul curiozităţii, pentru ca omul singur să tindă spre cunoaştere. Principiul de bază a şcolii antice era de a da cunoştinţe numai celuia ce le caută. Cum întreba-i, aşa ţi se răspundea. Cît vroiai să cunoşti atîta ţi se da.

Practic toate societăţile antice cunoşteau că există un singur Creator a tot Universul. Nimeni însă nu putea spune mai mult despre El. Se ştia că El a lăsat legi de dezvoltare care conduc cu toate. Cel mai important este Principiul Balanţei Universale cunoscut în lumea romană sub numele de „AEQUITAS” (echitate). Simbolu lui este cunoscut de toţi: o femee legată la ochi şi cu o balanţa în mînă. Azi mulţi cred că aceasta-i „Justiţia”. Nu, „justiţia” simboliza o femee cu o carte (un sul) în mîni. Ştiinţa sacrală antică spune că principiul Aequitas este orb, adică acţionează în mod automat, spus în limbajul nostru. După cum faci aşa şi tragi, ce doreşti aproapelui – e valabil şi pentru tine, ş.a. Dar oamenilor nu le place situaţia aceasta şi din vremuri străvechi caută cumva să-i mituiască măcar pe cei din „cancelarie”: care cu un ou, care cun bou – după posibilităţi. Zădarnic. Princimiul Aequitas are o descriere mult mai mare şi el e situat pe bază ştiinţifică, dar aceasta cu o altă ocazie.

Totuşi, ce sunt de fapt toate zeităţile acestea antice, se întreabă oamenii. Tot aşa se întrebau şi învăţaţii antici laici sau „extratemplieri” ca Aristotel, Socrate, Plutarh ş.a. Ei nu se dumereau singuri, fiindcă aşa numita epocă clasică a antichităţii este de fapt epoca decăderii totale a valorilor şi sistemului străvechi de trasmitere a informaţiei peste zeci de mii de ani. Iată, de exemplu, ce scria Lewis Spense despre zeităţile aborigenilor americani: „ …toată religia astecilor este de fapt un calendar sub numele de „Tonalamatli” şi mulţi dintre zeii lor sunt de fapt personificarea unor segmente de timp...”. Se cunoaşte bine că în civilizaţiile din America precolumbiană se practica sacrificarea oamenilor (prizonierilor de război ca regulă) la anumite date calendaristice. Altfel, societăţile lor erau dirijate de legi ce nu permiteau violenţa, violul, omorul, beţia, narcomania ş. a. Cînd erau întrebaţi de ce aduc sacrificii umane, ei argumentau astfel: „ Noi am avut un calendar de foarte lungă durată, în care era calculată data cînd Soarele va înghiţi lumea. Dar noi am pierdut acest calendar, şi din această cauză periodic aducem Soarelui jertfe omeneşti pentru a îndepărta sfîrşitul tuturora”. Tot în America, la poporul Maia, în cartea „Popoli Vuh” se aminteşte despre o perioadă calendaristică de Cinci Sori. Perioadele indicate acolo nu-s argumentate în nici un fel, şi însăşi cartea se spune că nu-i cea originală, dar e scrisă pe baza amintirilor, ce o dovedeşte şi forma conţinutului prea popular. Dar e bine că aflăm barem ceva – o perioadă de timp de cinci Sori.

Şi iată, acel Calendar de foarte lungă durată, îl găsim reflectat în simbolurile şi pictogramele popoarelor din întreaga lume atît continentale cît şi insulare, de la cele ecuatoriale pînă la cele arctice. Parcă ar fi fregventat toţi aceiaşi şcoală (Des. 1). Interesant , că despre acest calendar ştiau nu numai constructorii piramidelor din toată lumea, dar şi arhicecţii Panteonului tutupor zeilor din Roma, construit „recent” din punct de vedere istoric: – anul 27 î.e.n. şi reconstruit în 128 e.n. Sunt semne că şi azi sunt oameni care ştiu şi au ştiut despre acest calendar precum şi în ce constă problema „cvadraturii cercului”. Două probleme sunt reflectate în pictografia, arhitectura, sculptura, portul popular, dansuri, mituri, tradiţii folclorice: – Calendarul şi Cvadratura cercului. Ceia ce ni se părea nouă mistere, himere, halucinaţii ale omului în devenire, sunt de fapt o formă de transmitere a informaţiei, la care noi nu şi n-am putut să ne aşteptăm. Încă Plutarh dibuise cheia, dar a socotit raţional să nu să se exprime, altfel „oamenii vor pierde şi acel pic de moralitate care le-a mai rămas”.

Calendarul Lung se bazează pe un fenomen astronomic numit precesie. N-am să-l decriu aici cum este el ca atare, fiindcă nu-i chiar simplu şi ne va abate de la esenţial. Voi descrie ce observăm noi pe cerul înstelat. E binecunoscut de toţi Cercul de constelaţii Zodiacale. Pămîntul, deplasînduse în jurul Soarelui, efectuiază o mişcare compusă. Ca rezultat, vizual, cercul Zodiacal descrie o mişcare pe cerc în jurul Pămîntului. Această mişcare e foarte înceată: un grad de circumferinţă în 71,6 ani. Ca punct de reper s-a luat ziua echinopţului de primăvară. În această zi una din Constelaţiile Zodiacale precede răsăritului Soarelui. Se zice că „precede”, fiindcă stelele se văd numai noaptea. Adică acea Constelaţie care noaptea, spre dimineaţa de 21 martie se află în locul unde va răsări Soarele, convenţional a fost numită „ în precesie”. O constelaţie se află în precesie 2148 ani. Actualmente se începe precesia constelaţiei Vărsătorul. Cercul Zodiacal efectuiază o rotaţie complectă în 25776 ani ( 2148 ani x 12 constelaţii). Paralel cu acest cont de timp se mai ducea şi un al doilea, compus din 11 semne zodiacale şi cu o durată de 23628 ani ( 2148 ani x 11 constelaţii). În felul acesta se asigura succesiunea perioadelor de 23628 ani marcate cu semnele zodiacale. (Des. 2). O asemenea perioadă are denumirea de „Soarele + denumirea constelaţiei”. Actualmente noi ne aflăm în Soarele al cincilea sau Soarele Leului, perioadă, care s-a început în anul 10888 î.e.n. (cu aprocsimaţie de 100 ani – calculele mele) şi se va sfîrşi în anul 12740 e.n. V-a urma Fecioara. Nu la toate popoarele zodiile erau simbolizate de aceleaşi vietăţi. La popoarele din America Leul era substituit cu Jaguarul; la traci, etrusci, germani, celţi, normani Leul era înlocuit cu Lupul. Paralel cu aceste două forme de evidenţă se mai duce şi a treia: calculul „ Sorilor” aşa cum s-ar fi văzut de pe planeta Venera. Această planetă are o perioadă de rotaţie în jurul soarelui mai scurtă decît Pămîntul, deci şi anul Venerian e mai scurt. Actualmente ne aflăm în al optulea Soare Venerian. Începutul lui a coincis cu începutul Soarelui al cincelea Pămîntesc. Aici e bine să ne amintim că băştinaşii din America aveau un calendar de asemenea sincronizat cu cel Venerian. După cum vedem din diagramă, Calendarul Lung are opt ani precesuali, sau nouă Sori Pămînteşti, sau cinsprezece Sori Venerieni. Pentru ce atîta muncă, care cauză poate îndreptăţi aşa eforturi? Un izvor babilonean comunică deschis: „ în al şaselea (sau după al şaselea) Soare Astarta va cădea în Tartar”, adica Venera va cădea pe Soare. În acel timp, sau către acel timp temperatura pe Pămînt se va ridica într-atîta, că orişice fel de viaţă va fi imposibilă. Pămîntul se va mai roti o perioadă de trei Sori (aproximativ 70000 ani) şi în timpul, sau la sfîrşitul Soarelui al noulea va cădea şi el pe Soare. Şi toate ar părea poveste dacă această situaţie nu ar coincide cu datele astronomice de azi. Orbita Venerei e aproape circulară. Coeficientul excentricităţi ei (abaterii de la circumferinţă în apogeu) este 0,007. Cel mai mic. Urmează Neptun – 0,009, apoi Pămîntul – 0,017. Dacă mai creşte masa planetei, ceia ce nu se poate de evitat, întradevăr, ea îşi începe drumul pe spirală spre Soare. Această concluzie reese din sistemul ştiinţific numit „Cvadratura cercului”. Cîteva cuvinte despre el, fiindcă, indiferent de ce atitudine avem noi faţă de acest sistem, el trebuie cunoscut, altfel nu putem înţelege semnificaţia marilor monumente ale trecutului, acele mesage care au fost lăsate de predecesori pentru viitor, eventual dacă se mai ridică societatea la un nivel larg al cunoasterii, adică pentru noi şi pentru cei ce vor veni. Cvadratura cercului era şi este sfînta sfintelor oamenilor iniţiaţi. Această problemă este punctul chee, de pornire a cunoaşterii atît în direcţia fizicului cît şi a metafizicului. În evul mediu era cunoscută ca obiect de studiu al alchimiştilor – aceasta e piatra filozofică despre care se vorbea. În sec. XIX , după ce s-a făcut cunoscută public, mulţi au încercat s-o rezolve dar fără mari succese, pînă cînd în anul 1882 F. Lindeman, parcă a demonstrat, că această problemă nu are rezolvare, fiindcă „coeficientul „Pi” este un număr transcedental şi iraţional”(!?). Greşia la sigur. Greşala consta în faptul că ei abordau strict îgust problema: care este aria cercului cuprins între două patrate? (Des. 4a). Dar aici merge vorba, mai bine zis, de cubatura sferei, pe cînd cvadratura este proiecţia ei în plan. De fapt merge vorba despre cum un cub de spaţiu aflat în balanţă se împarte în două sfere (un kvarc de lumină şi un kvark nucleic – gamma- kvarc). Şi invers, cum anihilează aceste două particule formînd un cub de spaţiu. Adică problema ţine mai mult de fizică decît de matematică. Conform regulilor antice, această etapă a cunoaşterii putea fi abordată de individ numai după ce acesta însuşia bine Principiul Balanţei Universale „Aequitqs”, se conducea practic de el, şi putea să-şi dirijeze gîndurile. A învăţa înseamnă al cunoaşte pe Dumnezeu. Cunoştinţele trebuie folosite numai în intenţii bune, altfel singur îţi faci răul. Partea fizică coincide cu fizica actuală, în afară de cîteva poziţii: Nu există neutroni, legea atracţiei universale nu-i corectă; nu se poate de răspîndit fenomenul Dopler de mişcare a sunetului într-un mediu asupra deplasării luminii; spaţiul nu-i loc gol ş.a. din acestea. . Este vorba despre o ştiinţă foarte înaltă şi foarte mare ca volum. Cel mai mult se apropie de ea fizica cuantică. Devine clar de ce se ţinea în secret şi aveau acces la ea numai magii de cel mai înalt grad. Fiindcă această ştiinţă deschide calea spre înţelegerea exploziei nucleare, laserului ş.a. La întrebarea „De ce ţine-ţi ştiinţa sub lacăte?” mahatmii indieni răspundeau: „Dacă oameni neîndeajuns de dezvoltaţi sufleteşte vor avea acces la ea, ei vor distruge lumea”. Se spune că şi Budda le-a interzis ucenicilor săi să-l întrebe ce înseamnă „Ini” şi „Iani”. Numai de aici se poate vedea că exista o tristă experienţă în acest domeniu. Astăzi nu mai e ce ascunde. Oamenii iar au descoperit năpasta şi nu prea ştiu bine ce-i cu ea şi din care parte se mănîncă. E necesar să nu uităm de „Aequitas”.

Această ştiinţă spune, că cinci miliarde de ani în urmă galactica noastră „Calea Lactee” arăta astfel cum arată în prezent galactica „Nebuloasa Andromedei”- un disc de stele strîns concentrat în jurul centrului. Galacticile, ca şi stelele, constau din explozii permamente a masei critice. Ele periodic erup într-un mod mai mult sau mai puţin „în rezonanţă”. Cînd rezonanţa e parţială – se formează nebupoase neregulate. Cînd rezonanţa e totală se formează galactici în spirală, ca a noastră. Originea forţei ce deplasează planetele în jurul Soarelui este dinamică, rezultată din efectul exploziei amintite. Deci planetele se mişcă identic ca şi orice satelit artificial. Învăţaţii ce se ocupă de balistică pot să calculeze ce efect are creşterea masei planetei TreiRa (sau FreiRa) asupra vitezei de deplasare a acesteia, dacă zilnic pe Pămînt cad 400 tone de praf cosmic plus 10000 tone de meteoriţi pe an. Aceasta ar fi un test serios al teoriii ce vine din negura veacurilior. În caz că se adevereşte, putem fixa una din cauzele încălzirii globale: micşorarea distanţei în apogeu duce la micşorarea distanţei medii, şi la mărirea expunerii Pămîntului la soare. Aceasta nu este unica cauză. Soarele nu emană permament o cantitate constantă de lumină şi căldură. Plus la aceasta, contemporanul nostru nu este dispus să mai aştepte 40000 de ani pînă viaţa va fi imposibilă din cauza ridicării temperaturii globale – el vrea astăzi să-şi pună capăt zilelor prin activitatea sa nechibzuită.

Zeiii. Cine sunt ei? În bazinul mediteranean de o autoritate supremă se bucura eneiada de la Heliopolis – un set de nouă zei. Ei erau nişte personificări a soarelui, cerului, vîntului şi altor fenomene naturale, care figurau ca eroi principali în diferite povestiri ce aveau menirea să dea un răspuns simplu la întrebarea firească a omului „Ce este lumea aceasta şi de unde ea a apărut?”. În mituri, care sunt lucrări sacrale, sub numele şi activitatea zeilor sunt descrise într-un mod alegoric, deloc simplu, evenimente cruciale din istoria omenirii, de obicei calamităţi naturale. Grecii antici, preluînd una sau altă zeitate de la alte popoare, îi traduceau numele în limba elină pentru a înţelege ce înseamnă acest nume. Dacă procedăm şi noi aşa, observăm că numele „Zeus” este de fapt Deus ori Dias ceia ce se traduce ca Ziuă, Răsărit, Luminosul (după sens). Tot acelaşi sens au avut iniţial şi numele zeităţilor Diana, Dionisos. Zeii olimpici sunt zeii Soarelui al cincilea. Cinci inele olimpice ilustrează cinci Sori. Zeus este simbolul întregii epoci a Leului. Ceilalţi zei, mai mici, 11 semne zodiacale de cîte 2148 ani fiecare. Dacă Zeus e înfăţişat copil, Soarele calendaristic e la îceput, dacă e înfăţişat ca un bătrîn – la sfîrşit. Dacă Zeus este îfăţişat ca un bărbat puternic, viguros, liniştit, îseamnă că totul merge bine, dacă e îcruntat – au fost recent sau se aşteaptă mari calamităţi naturale. Nu numai grecii, dar practic toate popoarele preluau zeităţile vecinilor. Chiar şi la romani, înainte de a purcede la cucerirea unui popor, Senatul, timp de cîteva zile sau săptămîni, invita divinităţile acestuia la Roma, apoi cînd se credea că ele au acceptat, se începea campania militară. În felul acesta s-au acumulat un număr mare de zeităţi şi s-a produs o mare încurcătură, care a şi dus în final la criza acestui sistem. Zei se mai numeau şi nişte oameni, un popor care a venit din America de Sud în Africa Ecuatorială, aproximativ în anii 36000 î.e.n. Poporul acesta apare în arheologie ca Omul de Cromanion. Ei erau măsurători ai timpului după Soare, purtau insemne ale Calendarului Precesual, erau ceva mai organizaţi, mai dezvoltaţi, făceau impresie mare asupra băştinaşilor căzuţi în sălbăticie atît cu cunoştinţele lor, cît şi cu costumele, statura lor în jur a doi metri. De aceia şi i-au numit zei, adică luminători. În cronicile egiptene se spune că ei se numeau Ta-Neteru. Mai tîrziu, din America Centrală au început să pătrundă în Africa de Nord Aziliecii, cum îi numeşte arheologia. Ei erau de statură mai mică, scelet cu oase subţiri tip graţial-mediteranian. Se numeau Asi sau Aţi. De aici şi deumirea Africii de Nord – Asia. Ţara lor de origine, America şi insulele din ocean (să nu uităm că nivelul mării era cu 120 – 150 metri mai jos) se numea Aslan, sau Aţlan. De aici şi numele lor în greceşte – Atlanţi, Atlantida. În Egipt erau numiţi semizei. Nivelul lor de dezvoltare nu se deosebea cu mult de de lumea antică clasică pe care o cunoaştem. Povestea aici e lungă, dar să ne întoarcem la calendar.

Tot sub cifra de „nouă”, se ascunde şi ştiinţa despre Calendarul de Nouă Sori al Pămîntului şi totul ce e legat de el. La Heliopolis era Templul Soarelui. Acolo era şi un obelisc închinat Soarelui. Astăzi se află instalat (de romani) în piaţa Vaticanului. Nu pot să ştiu dacă e acel original, sau poate o replică antică neînsemnată. Obeliscurile, iniţial, făcute cu ştiinţă de cauză, sunt tot un fel de piramide. Felul de a fi construite reflectă modul de expunere a informaţiei în codul teoriei Cvadraturii Cercului. Diagonala Nord-Est a piramidei lui Kheops se opreşte fix în locul unde a fost instalat iniţial obeliscul de la Heliopolis, în faţa Templului Soarelui On (Iunu). „On” înseamnă ceia ce înseamnă azi în engleză „One”; „Iunu” – unul. Distanţa aceasta reflectă distanţa de la Soare la Pămînt. Însăşi cuvîntul „Fa-Ra-On”(Faraon) înseamnă „Templul Soarelui On. Mai era un oraş Fara în Mesopotamia. Fariseii biblici tot de aici îşi trag numele: FaRa-sei.

În oraşul Ninevia (Mesopotamia de Nord) era Templul planetei Venera sau Astarta, Iştar, cum o mai numeau. Aici totul era legat de numărul cincisprezece. 15 porţi ale templului, 15 magiştri ş.a. Acest număr ascundea după sine acelaşi Calendar Lung calculat în „Sori” venerieni. Ţin să amintesc, că despre aceasta nu se vorbea. Aceasta intra în taina tainelor. O ştiiau numai magii.

Poziţia piramidelor în ordinea Mencaura-Khafra-Khufu, indică (după părerea mea) masa şi densitatea medie a Pămîntului la momentul iniţial, la începutul Calendarului Lung, şi la timpul construcţiei piramidelor; micşorarea orbitei în apogeu, ca rezultat al creşterii masei. Nu este exclus ca cîndva să mai fi fost un obelisc în direcţiile Sud-Vest sau Sud-Est. Heliopolisul mai era numit şi „Stîlpul, pilonul de Nord”. Această precizare mă face să presupun, că mai exista şi unul de Sud. Plus la aceasta, volumul piramidelor tare se aseamănă cu planetele Mercur, Venera, Tera. Anticii obişnuiau să monteze pe acelaşi schelet mai multe etaje de informaţie.

În codul Cvadraturii Cercului circumferinţile sunt reprezentate ca patrate, elipsele ca dreptunghiuri. Des. 4. Perioadele calendaristice ce ţin de trecut sau viitor sunt redate ca trepte dreptungiulare. Des. 3. Patru trepte simbolizează patru Sori Zodiacali care au trecut. Peste ele se construia templul Soarelui actual – al cincelea. În America sunt zigguraţi cu nouă trepte. Aici se reflectă tot calendarul solar de nouă sori zodiacali. Combinaţii sunt multe, dar dacă ştii cheia, nu e creu de descifrat. Pe des. 5 avem reprezentat peretele de Est al „Camerii Reginei” din piramida lui Kheops. În realitate ea este Camera Pămîntului. Observăm un ziggurat cu patru trepte săpat în perete. Numărăm de sus în jos, fiindcă treptele trebuie să fie egale. El ne indică timpul cînd s-a construit – sfîrşitul Soarelui al Patrulea (al Crabului), şi cît timp a mai rămas pînă la sfîrşitul vieţii pe pămînt, adică pînă la căderea Venerei pe Soare – 2,32 Sori, adică anul 41209 era noastră. Cifra aceasta este încă odată confirmată în Camera Soarelui. Desenul 6. Tavanul e format din 9 plăci masive de granit. Ele simboliziază nouă Sori Zoniacali pămînteşti. Dacă proiectăm pe tavan poziţia sicriului numărăm 6,32 sori de la începutul calendarului. Podeaua este formată din 15 plăci de granit ce simbolizează 15 Sori Zodiacali venerieni. De asemenea, poziţia sicriului ne indică momentul căderii planetei Venera. Sicriul acesta nu e al faraonului, dar al întregii vieţi pe planetă. Pereţii sunt construiţi din cinci rînduri de plăci de granit. Ele ne demonstrează cînd s-a construit piramida şi cărui timp corespund măsurările – anul 10888 î.e.n. Canalele astronomice atît din camera Soarelui cît şi din camera Pămîntului ne arată diferite poziţii la aceiaşi dată. Eu cred că autorii piramidei prevedeau calamitatea care sosea – înclinarea bruscă a axei Pămîntului faţă de ecliptică, şi mărimea acestei înclinaţii exprimată în grade de circumferinţă. Din astă cauză au fost construite piramidele aşa de masive. Au calculat să reziste. În cronicile egiptene se spune: „Înainte de potop zeul Tot a scris toată ştiinţa în cărţi, care le-a ascuns în toate colţurile lumii. Cei care vor putea să le citească, să folosească cunoştinţele spre binele omenirii.” Numele de „Tot” grecii l-au tradus ca „Hermes”. A avea cunoştinţe hermetice înseamnă a avea cunoştinţe enciclopedice. Deci zeul Tot nu e un personaj real, dar o generalizare, un simbol al oamenilor cu cunoştinţe mari enciclopedice.

Marea Galerie din Piramida lui Kheops are şi ea înscrisă în sine un ziggurat în minus, dacă se poate de spus aşa, ca şi camera Pămîntului, numai că el are şapte trepte. Aceasta e Galeriea Venerei cu calendarul în Sori venerieni. Dacă privim Des. 1, observăm că sfîrşitul soarelui al şaptelea venerian a coincis cu sfîrşitul soarelui al patrulea pămîntesc. Faptul că au fost sincronizate sfîrşiturile acestor calendare şi nu începuturile reese din mai multe izvoare, dar şi din piramida în cauză. În planul acestei galerii se înscrie o elipsă foarte alungită. Des. 7. Ea simbolizează traectoria unui corp ceresc care poate fi doar o cometă, asteroid sau ceva de tipul acesta. Drepunghiurile din colţurile de jos a galeriei nu sunt ale elipsei îscrise în acest dreptunghi. Conform codului Cvadraturii Cercului (Des. 4), ele trebuie să fie aşa cum le-am desenat eu în colţurile de sus a des. 7. Dreptughiurile de jos sunt de la o altă elipsă, aşa cum se vede pe Des. 8, cu o excentricitate nu prea mare care seamănnă cu una planetară. După calculele mele foarte aproximative această excenricitate este egală cu 0,07. E aproape de datele unor planete dar nu corespunde cu nici una. Nu e de mirare, fiincă eu nu am la dispoziţie dimensiunile absolut fixe ale Galeriei. Pare să nu fie traectoria Venerei, fiincă excentricitatea ei e mult mai mică. Dar totuşi mesajul principal se înţelege: În anul 27035 era noastră un asteroid va lovi o planetă. Să fie Tera? Cred că da, altfel n-ar avea rost această preîntîmpinare. Anul se calculează uşor după metoda care am folosit-o în Camera Pămîntului.

Camera Soarelui e situată la nivelul unde suprafaţa în secţiune a piramidei e fix de două ori mai mică. Privim des. 4a. Patratul mare va fi suprafaţa piramidei la sol, iar patratul mic va fi suprafaţa piramidei la nivelul Camerii Soarelui. Deci dacă privim la piramidă de sus, ea are înscris, conveţional, în suprafaţa de la sol un cerc. Acesta poate fi nu altul decît cercul proiectat pe cerul înstelat, pe care îl decrie vîrful de Nord al axsei Pămîntului timp de un an precesual. Galeria intrării, ce duce la subsol, intersectează undeva acest cerc şi ne comunecă o altă dată calendaristică precisă. Care, eu nu pot să ştiu. Sper că se va găsi cineva din astronomi să clarifice lucrurile. Reeşind din faptul că piramidele sunt construite în codul Cvadraturii Cercului, socot că e raţional de cercetat şi celelalte piramide la nivelul unde suprafaţa în secţiune se micşorează de două ori, şi în locul unde suprafaţa în secţiune corespunde suprafeţei cercului înscris între cele două patrate. Pare-mi-se că anume la aşa nivel e situată Camera Pămîntului în Piramida lui Kheops (n-am calculat). După părerea mea, merită o atenţie deosebită şi cele două piramide din Dashur.

Piramidele de pe platoul Ghiza conţin mult mai multă informaţie şi destul de complicată. Eu am înţeles doar unele aspecte. Aşi mai putea adăuga următorul fapt. Pe des. 9 vedem schema piramidei lui Kheors. Ungiul înclinării laturilor de la verticală indică gradul densităţii Pămîntului. Cercul din centru – volumul Pămîntului dacă el ar avea o desitate uniformă la toate adăncimile pînă la centru. Dacă continuăm, se poate de calculat şi mărimea cîmpului gravitaţional al Planetei. Dacă îl calculezi corect găseşti nişte suporturi pe piramidă. Apropo, Pitagora putea să ştie toate lucrurile acestea.

Sfinxuil. Privim Des. 10. Capul sfinxului nu este proporţional corpului. El e cu mult mai mic. Iniţial leul avea cap de leu, dar în anii 7000 – 5000 î.e.n. el a fost erodat tare de ploi, ca şi întregul corp. În antichitate Sfinxul a fost restaurat prima dată de Khafra. Către acel timp capul era într-o aşa stare, că din ce-a rămas a fost posibil de sculptat un cap de faraon. Dar aceasta contravine sistemului. Mesajului „Faraon ce a domnit în epoca leului” îi corespunde următoarea sculptură: un leu care are între labele lui de dinainte statuia faraonului respectiv. Privim Des. 11. Sus avem sculptura unui leu cu cap de berbec. Ea este un punct de orientare calendaristică şi corespunde: „Zodia berbecului din epoca Leului , adică anii 2296 – 148 î.e.n. Jos avem sculptura unui berbec, care are sculptura mai mică a unui om între picioarele de dinainte. El poartă acelaşi mesaj fără a peciza epoca, sau are careva insemne solare pe care noi nu le putem distinge pe acest desen.

În faţa Sfinxului sunt două temple. Cel vizavi e numit convenţional Temlul Sfinxului, iar cel ce e amplasat puţin într-o parte – Templul din Vale. Dacă privim atent desenul observăm că Templul Sfinxului are contururile unui Crab. Zodia Racului, de origine şi corect, este Zodia Crabului. Silueta Crabului are în faţă şi în spate cîte un ziggurat cu trei trepte petru a înţelege că merge voba despre Epoca Crabului şi nu o zodie simplă de 2148 ani. În prima treaptă a zigguratelor sunt şase coloane, adică pînă la Crab au trecut trei răsărituri şi trei asfinţituri, el este al patrulea. Se întîlneşte frecfent despărţirea „Soarelui” in două orizonturi. Cele două coloane simbolizează două tronuri (două orizonturi) ale soarelui, care de fapt e unul, pentru a preciza mesajul. Tot aici e deosebit de interesant să analizăm o imagine care ne vorbeşte despre multe. Des. 12. Avem în faţă o gravură în piatră, recoltată în regiunea vitală a poporului Maia, peninsula Yucatan, America. Pe ea e reprezentat un bărbat care e aşezat pe un crab. În partea dreaptă (cum privim) crabul are la fiecare picior cîte un disc. Două discuri sunt situate consecutiv mai jos. Mesajul se citeşte astfel: „ Patru Sori Zodiacali au fost acumulaţi (au trecut) şi au mai rămas doi. Faptul, că aceasta ţine de trecut, ne indică locul poziţionării simbolurilor – la spate, cît şi discul mai mare din colţul dreapta-sus, pe care avem imaginea unui om cu mîinele încrucişate. Asecta este un simbol solar. Cerceii din ureci – Soarele răsare şi Soarele apune, capul figurii – Soarele în zenit. Configuraţia este dreptunghiulară – trecut sau viitor. Mînele îcrucişate – deces, trecut. Interesant e că la greci două paglici încrucişate pe piept simboliza tot un defunct sau un personaj în lumea cealaltă. Patru panglici între cleştele crabului înseamnă că asesta este al patrulea crab care a trecut. Pe cap, în faţă vedem patru panglici cu vîrful despicat – patru sori a cîte două orizonturi fiecare. A cincea panglică, nedespicată – soarele actual, al cincilea. În stînga vedem două discuri pe două picioare ale crabului. Sus, într-un oval mai mare, o figură solară. Nu se distinge bine ce face el cu mîinile, dar cînd figura ţine mîinile cu degetele în sus – le numărăm şi aflăm despre care soare este vorba. Noi şi aşa ştim că după patru vine cinci. Epocile Solare succed obişnuit penrtu noi: Berbec, Taur, Gemeni, Crab, Leu. Iar zodiile ce compun o epocă invers: Leu, Crab, Gemeni, Taur ş.a.m.d. Din această cauză cele două discuri mici din stînga pot să simbolizeze tot Crabul, numai că de data aceasta zodia ce-a urmat după leu în soarele al cincilea. Personajul ţine în mîini nişte plante şi e preocupat de calcule. El socoate o dată mai precisă între anii 8740 şi 6592 î.e.n. Iată Calendarul pierdut de aborigenii americani. El era, numai că ei nu-l mai înţelegeau, atribuiau acestor imagini calităţi fantastice, produs al unei imaginaţii întunecate de necunoaştere.

Templul din Vale dublează această dată, numai că în Ani Precesuali şi nu zodiacali. Numărăm coloanele. Avem două rînduri de coloane amplasate simetric faţă de axa centrală a templului. Trei coloane sunt situate orizontal şi cinci vertical, adică au trecut trei ani precesuali împliniţi, şi au mai rămas la timpul respectiv încă cinci. Dacă privim atent, toate coloanele au secţiunea patrată, numai a patra pereche este dreptunghiulară – perioada de timp care se parcurgea atunci. În partea stîngă a templului privit de la răsărit e amlasată arhitectural o figură geometrică cu trei ramuri ce simbolizează trei cercuri precesuale parcurse. O asemenea datare, în Ani Precesuali, se conţine şi în Piramida lui Kheops. În anticamera Soarelui sunt trei perechi de piese în care alunecau ascensoarele în timpul construcţiei. A patra e făcută, aproximativ, pînă la jumătate şi în ea e amplasată o placă de granit cu un orificiu în mijloc. Aici ni se oferă data precisă a construcţiei piramidei – trei şi mai mult de jumate Ani Precesuali. Dacă socotim fiecare din cele trei lungimi ca Unu (25776 ani), a patra trebuie raportată la una din cele trei, gradată în ani obişnuiţi. Apoi le sumăm şi obţinem anul precis al construcţiei, începînd cu anul 105400 î.e.n. Scădem din această cifră suma obţinută şi căpătăm anul î.e.n. în numeraţia noastră actuală. (Eu nu dispun de dimensiuni precise, şi din această cauză nu pot calcula data). Tot în această anticameră, fix de asupra intrării în camera Soarelui sunt săpate în granit patru dungi paralele. Aceasta se citeşte „Patru sori Zodiacali au trecut, intrăm în al cincilea”.

Pe platoul Ghiza totul vorbeşte despre aceia că aceasta s-a construit la sfîrşitul Soarelui al patrulea începutul Soarelui al cincilea. Construcţia s-a început mult mai înainte. Noi, privind aceşti coloşi, ne facem nişte închipuiri canibale, că aceasta s-a construit pe sîngele a mulţi robi dintr-o ambiţie bolnavă şi fantasmogorică. Iată că nu e drept. Piramidele, templele, drumurile în America se construiau în acele cinci zile nefericite care rămîneau după numărarea a 360 de zile ale anului. Participau toţi, convinşi că aşa e bine. Peste un an se continua. Nişte cercetători, în zilele noastre, au văzut în munţii Anzi un pod din iarbă împletită aruncat peste o prăpastie. S-au minunat tare şi şi-au închipuit că meşterii trebuiau să lucreze cîţiva ani la aşa ceva. Podul era îvechit şi deteriorat pe alocuri. Şi iată, că în acest loc pustiu s-a adunat populaţia a toate satele învecinate de la copii pînă la bătrîni. Învăţaţii au fost martori oculari cum aceşti oameni, la prima vedere primitivi, în cinci zile au construit din iarbă uscată şi împletită pod peste prăpastie. În India, alături de oraşul Bombei, este o insulă în mare – Elefantina. De fapt ea se numeşte în indusă Ghari Puri, ceia ce înseamnă Muntele Purificării. În acest munte sunt săpate vre-o trei temple, dacă nu mai multe, de proporţii megalitice. Nimeni n-a plătit nimic, n-a impus, n-a angajat pe nimeni să le construiască. Oamenii veneau singuri, benevol şi lucrau cît sosoteau de cuviinţă. Ei credeau că în felul acesta îşi purifică sufletul, participînd dezinteresat la un lucru măreţ spre binele tuturor. Vreau să spun că nu greşeau şi nu erau naivi. Au participat şi regii. Regele (Radjia) venea, întreba arhitectorii unde au nevoie de lucru, lua instrumentele în mînă şi lucra cît voia. Aşa şi cu piramidele din Ghiza. Nu puteau aşa oameni superînvăţaţi, construind nişte coloşi, care n-a mai văzut lumea, pentru generaţiile viitoare, pentru noi adică, să suprime oameni vii din timpul lor. Nonsens. Participarea a fost benevolă. Cît priveşte tehnica construirii, ei aveau tot ce le trebuia şi ştiau pe alocuri mult mai multe ca noi. Aşa construcţii nu se pot realiza fără proiect şi calcule, fără un număr mare de specialişti, care pot şă-şi sincronizeze acţiunile, fără o ingeniozitate fantastică a inginerilor, care aveau grijă ca oamenii să nu să se spetească, să transforme aceste lucrări în agrement, distracţie, concurs ş. a.

Piramidele trebuie să se deschidă într-un fel sau altul, fiindcă ele sunt cărţi de pe care se învaţă. Eu cred că ele ascund încă multe surprize. De fapt nimeni n-a ascuns nimic. Din contra, totul e făcut cu maximă stăruinţă ca noi să putem înţelege chiar şi peste multe mii de ani. Cu o condiţie: să manifestăm aceiaşi ingeniozitate. Parcă te-ar invita la întrecere: „ Î-a să te văd, ai să poţi rezolva gicitoarea lui moşu? Cine rezolvă – găseşte comoara.” Şi cît timp străstrănepoţii se stăruie din răsputeri, străstrăbuneii zîmbesc tainic în musteţi. Ei ştiu, că cel ce odată s-a interesat de piramide, pe veci se lipeşte de ele. Intriga pune stăpînire pe oricine. Iar comoara – comoara este cunoaşterea, ştiinţa ce te situiază printre luminători, adică printre zei.

În antichitate egiptenii au restaurat de mai multe ori complexul de pe platoul din Giza, şi alte monumente străvechi. Poate e cazul şi noi să începem a restaura cîte puţin? Paralel poate mai aflăm cîte ceva. De exemplu: cum se poate de ridicat o piatră de 70 de tone la înălţimea de 70 de metri, sau cum ce poate de înmuiat granitul s.a.

Mai sunt multe calendare, mai multe sisteme de evidenţă a timpului, dar acesta îmi pare cel mai frecvent şi mai ştiinţific, expus în limbajul „tainic” al zeilor – limbajul geometric. Sunt cazuri cînd circumferinţa se împărţea nu în 360 dar în 364 de grade; cînd cercul zodiacal se împărţea nu în 12 sectoare, dar în 28 – cîte 13 grade în fiecare. De exemplu: În Panteon cercul solar e împărţit în 28 de sectore, Osiris a fost ucis în al 28 an de domnie ş. a. De aici obţinem tangenţe cu calenarele popoarelor Maia şi Astec din America. Şi nu merge vorba de cîteva coincideţe; mulţimea lor se transformă în statistică. Dar acestea sunt obiectul unui studiu mult mai larg.